Arhive pe categorii: Căsătoria
DĂRÂMĂ ACELE ZIDURI!
DĂRÂMĂ ACELE ZIDURI!
– “Dar te voi vindeca” (Ieremia 30:17) – Continuă lectura
Despre divorţ 5 – Divorţul din perspectiva cărţii Maleahi
Despre divorţ 5 – Divorţul din perspectiva cărţii Maleahi
În jurul anilor 432-431 î.Cr., Dumnezeu l-a ridicat pe profetul Maleahi pentru a denunţa degradarea spirituală a lui Iuda. Pe lângă păcatele ipocriziei şi lipsei de dărnicie, poporul s-a mai făcut vinovat şi de păcatul căsătoriei cu femei păgâne.[1]
A. Păcatul căsătoriei cu femei păgâne (Maleahi 2:10-12)
Maleahi denunţă încălcarea legământului mozaic care interzice căsătoria evreilor cu femei păgâne pentru a preîntâmpina idolatria (Exodul 34:14-16; Deuteronomul 7:1-4). Expresia „fiica unui dumnezeu străin” se referă la o femeie păgână care practică idolatria. Căsătoria cu o asemenea femeie, afirmă Maleahi, profanează legământul lui Dumnezeu cu Israel. Acest păcat profanează deopotrivă sanctuarul care a fost închinat Domnului şi poporul sfânt al lui Dumnezeu. Expresia „ce este închinat Domnului” din Maleahi 2:11 se referă la poporul ales al lui Dumnezeu (vezi şi Ieremia 2:3; Ezra 9:2). În capitolul 2:12 Maleahi anunţă judecata lui Dumnezeu peste cei care profanează legământul de căsătorie prin legături cu femei păgâne. Expresia „va nimici” se referă la pedeapsa cu moartea (Exodul 31:14). Universalitatea pedepsei divine este sugerată de faptul că nu vor scăpa de judecată nici măcar preoţii şi leviţii care slujesc la Templu.[2]
B. Păcatul divorţului (Maleahi 2:13-16)
„Maleahi afirmă că manifestările emotive de mare intensitate (v. 13) menite să stoarcă răspuns la rugăciune, nu au niciun efect înaintea lui Dumnezeu din cauza faptului că au călcat legământul de căsătorie (v. 14; 1 Petru 3:7).” Maleahi demonstrează faptul că aceia care au divorţat s-au purtat mişeleşte cu soţiile lor. Cuvântul ebraic bagad înseamnă „a acţiona mişeleşte, necredincios sau cu înşelăciune”.[3]
Ticăloşia divorţului este ilustrată de Maleahi prin introducerea a trei expresii: nevasta din tinereţea ta, tovarăşa ta şi nevasta cu care ai încheiat un legământ (v. 14). Fata a fost luată în căsătorie în floarea tinereţii şi frumuseţii ei, iar acum, după ani de zile de slujire faţă de soţ şi familie, când i se ofileşte frumuseţea, este alungată. Expresia „tovarăşa ta” demonstrează faptul că soţia nu este un obiect din proprietatea personală, ci un partener de legământ. „Nevasta cu care ai încheiat legământ” descrie jurământul depus înaintea lui Dumnezeu şi a martorilor. Dumnezeu nu-Şi calcă legământul (Leviticul 26:40-45) şi, din moment ce divorţul este călcarea legământului de căsătorie, El declară deschis repulsia faţă de acest lucru. Versetul 15 subliniază standardul lui Dumnezeu pentru căsătorie exprimat prin faptul că, la creaţie, Dumnezeu a creat un singur bărbat pentru o singură femeie, ca să dea naştere la sămânţă dumnezeiască. Maleahi afirmă că într-o familie stabilă şi care trăieşte în ascultare de Domnul cresc copii echilibraţi şi evlavioşi. Versetul 16 aduce două argumente pentru a susţine pedeapsa dreaptă faţă de actul ticălos al divorţului. Primul este ura lui Dumnezeu faţă de despărţirea (salah) în căsătorie, ca şi în cazul făţărniciei în închinare sau al idolatriei (Amos 5:21; Isaia 1:14; Ieremia 44:4; Proverbe 6:16-19).[4]
Al doilea argument este ura lui Dumnezeu faţă de „cel ce îşi acoperă haina cu silnicie”. Aceasta este o expresie metaforică derivată din obiceiul ca bărbatul să întindă mantaua peste femeia pe care o cere în căsătorie (Rut 3:9; Ezechiel 16:8). Maleahi denunţă faptul că obiectul care simbolizează credincioşia faţă de actul căsătoriei a fost folosit în mod ticălos. Silnicia cu care e pătată haina este păcatul divorţului care lasă urme ca sângele victimei pe haina criminalului. Versetul 16 se încheie repetând avertizarea: „luaţi seama” (v. 15). Pentru Maleahi, divorţul este o încălcare a planului originar al lui Dumnezeu pentru căsătorie, încălcând şi legământul de căsătorie la care Dumnezeu a fost martor. De asemenea, divorţul este un act de ticăloşie faţă de cea mai intimă relaţie de sub soare şi reprezintă un păcat grav pe care Dumnezeu Îl urăşte.[5]
[1] Carl Laney, „No Divorce”, p. 29.[2] Carl Laney, „No Divorce”, p. 29.
[3] Carl Laney, „No Divorce”, p. 29.
[4] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 29, 30.
[5] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 30, 31.
Sursa: http://negrutpaul.wordpress.com/2009/02/23/despre-divort-5-4-divortul-in-perspectiva-cartii-maleahi/
Despre divorţ 4 – Divorţul din perspectiva cărţii Deuteronomul
Despre divorţ 4 – Divorţul din perspectiva cărţii Deuteronomul
După căderea în păcat, omul a abandonat standardul lui Dumnezeu privind căsătoria ca legământ pe viaţă între un singur bărbat şi o singură femeie (Geneza 4:19). În vremea lui Moise evreii au ajuns să practice divorţul la fel ca popoarele păgâne din jurul lor. Dacă nu-i mai plăcea un anumit lucru la soţia lui, un evreu putea să divorţeze de ea pur şi simplu spunându-i în faţa unui martor: „Tu nu mai eşti soţia mea.” Soţia astfel abandonată nu avea altă soluţie decât să plece de acasă fără niciun fel de resurse materiale. Zestrea a oferit o anumită protecţie pentru femeile ameninţate cu divorţul (1 Împăraţi 9:16).[1]
Degradarea vieţii de familie a făcut necesar un sistem legislativ care să reglementeze în plan social consecinţele divorţului. Deuteronomul 24:1-4 este un exemplu biblic de asemenea legislaţie. Este important de subliniat faptul că acest text nu instituie sau acreditează divorţul, ci reglementează consecinţele unei practici existente. Mai precis, textul interzice recăsătorirea unui bărbat cu fosta lui soţie în cazul în care aceasta a mai fost căsătorită după ce primul soţ a divorţat de ea.[2]
A. Circumstanţele divorţului
Cazul se referă la o femeie care nu mai are trecere înaintea soţului pentru că a descoperit ceva ruşinos la ea (literal, un lucru gol, sau goliciune). Înţelesul exact al expresiei „ceva ruşinos” (erwat dabar) este neclar şi din această cauză textul a devenit un subiect controversat între rabini şi teologi. Unii susţin că erwat dabar se referă la imposibilitatea de a avea copii, sau la un lucru dezgustător ca în Deuteronomul 23:13, iar alţii, la imoralitatea sexuală. Este greu de argumentat în favoarea poziţiei că textul se referă la adulter deoarece în Leviticul 20:10 şi Deuteronomul 22:22-24 se stabileşte condamnarea la moarte, şi nu divorţul ca pedeapsă pentru adulter.[3]
În Vechiul Testament sunt menţionate mai multe situaţii în care divorţul este interzis: un bărbat care necinsteşte o fată fecioară (Deuteronomul 22:28-29), sau acuzaţia falsă a unui soţ că soţia lui nu a fost fecioară la căsătorie (Deuteronomul 22:13-19). Se pare că în cazul erwat dabar, divorţul nu era interzis. De aici, unii comentatori au tras concluzia că atât divorţul, cât şi recăsătorirea sunt permise de Dumnezeu.[4] Textul nu aprobă recăsătorirea femeii care a fost abandonată de primul soţ şi acest lucru reiese clar din expresia că femeia „s-a pângărit” prin a doua căsătorie. Cuvântul „pângărit” (tame) înseamnă „a deveni necurat”. Cuvântul este folosit în Leviticul 18:20 şi Numeri 5:13-14 pentru a descrie necurăţia rezultată din adulter. În Deuteronomul 24:4, acest cuvânt (tame) descrie relaţia dintre femeia divorţată şi al doilea soţ ca fiind adulter.[5] Acest lucru este clar afirmat de Domnul Isus în Marcu 10:11-12: „El le-a zis: «Oricine îşi lasă nevasta, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte faţă de ea; şi dacă o nevastă îşi lasă bărbatul, şi ia pe altul de bărbat, preacurveşte.»”
B. Interzicerea recăsătoririi
Punctul principal al acestui text se referă la o situaţie specifică de recăsătorire. Un bărbat nu se poate recăsători cu fosta lui soţie dacă între timp aceasta a intrat într-o altă relaţie de căsătorie. Chiar şi în cazul în care al doilea soţ divorţează sau moare, femeia nu se mai poate întoarce la primul soţ. O asemenea relaţie este descrisă ca „o urâciune înaintea Domnului” şi aduce vinovăţia păcatului peste ţară (Deuteronomul 24:4). Această urâciune a fost unul dintre motivele pentru care Dumnezeu a adus judecata Lui peste popoarele cananite care au locuit în ţara promisă înaintea evreilor (Leviticul 18:24-25). Reglementarea din Deuteronomul 24:1-4 are ca scop oprirea poporului de la păcate care spurcă ţara promisă.[6]
C. Observaţii
În Deuteronomul 24 Moise nu instituie divorţul, ci introduce măsuri legislative pentru a limita răul moral şi social rezultat din îndepărtarea omului de planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie. Unii comentatori se întreabă de ce Moise nu a interzis categoric divorţul. Răspunsul îl aflăm de la Domnul Isus în Matei 19:8: „Din pricina împietririi inimii.” Oamenii care s-au împietrit faţă de planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie, nu mai vor cu niciun chip să se întoarcă la standardul absolut al lui Dumnezeu. Este important de subliniat însă că, în Vechiul Testament, Dumnezeu nu-Şi abandonează planul, ci limitează consecinţele păcatului şi pregăteşte omenirea pentru venirea Domnului Isus.
[1] Carl Laney, „No Divorce”, p. 21.[2] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 21, 22.
[3] Carl Laney, „No Divorce”, p. 22.
[4] Walter C. Kaiser, Jr. Toward Old Testament Ethics, Zondervan, Grand Rapids, 1991, pp. 200-202.
[5] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 22, 23.
[6] Walter C. Kaiser, Jr, Toward, pp. 202, 203.
va urma
Despre divorţ 3 – Planul lui Dumnezeu pentru căsătorie
Despre divorţ 3 – Planul lui Dumnezeu pentru căsătorie
Încă din cartea Geneza (Geneza 2:24) Dumnezeu Îşi descoperă planul cu privire la căsătorie.[1] Acest plan este menţionat apoi de două ori de Domnul Isus în evanghelii (Matei 19:5; Marcu 10:7-8) şi o dată de apostolul Pavel (Efeseni 5:31). Afirmaţia „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup” (Geneza 2:24) nu aparţine lui Adam, ci lui Dumnezeu şi dovedeşte că familia îşi are originea în Dumnezeu. În dialogul cu fariseii prezentat în Matei 19, Domnul Isus stabileşte clar originea divină a familiei: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, şi a zis: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor fi un singur trup»” (Matei 19:4-5).
Textul face trei afirmaţii esenţiale privitoare la întemeierea unei familii: a) un act public de a lăsa familia părintească pentru a întemeia o nouă familie; b) o legătură permanentă, a se lipi ca soţ şi soţie într-o relaţie pe viaţă; c) relaţia intimă, un singur trup între soţ şi soţie.[2]
a) A lăsa. Planul lui Dumnezeu pentru căsătorie implică în primul rând separarea. Cuvântul ebraic folosit pentru „a lăsa” este azab şi înseamnă a se depărta, a lăsa în urmă. Este adevărat că unii tineri abia aşteaptă să se separe de părinţi din diverse motive, dar Biblia nu vorbeşte despre ieşirea de sub autoritatea părinţilor decât pentru a forma o nouă familie. În schimb, alţii nu se pot separa de părinţi şi încearcă să formeze o nouă familie păstrând vechile legături. Şi această variantă este nebiblică. Separarea de părinţi este un proces care se desfăşoară treptat în perioada de pregătire pentru căsătorie şi este împărtăşit deopotrivă de părinţi şi copii. Consfinţirea publică a acestei separări este inclusă în actul sacru al legământului de căsătorie între cei doi tineri. Separarea nu presupune însă neglijarea părinţilor. Porunca de a cinsti pe tatăl tău şi pe mama ta, consemnată în Exodul 20:12, este aplicată de Domnul Isus în Marcu 7:6-13 unor farisei adulţi care aveau familiile lor. De asemenea, apostolul Pavel cere credincioşilor să poarte de grijă de părinţii lor în vârstă (1 Timotei 5:3-8). A lăsa pe tata şi pe mama se referă la structura de autoritate şi de afectivitate a vechii familii pentru a se dedica total noii familii, şi nicidecum la neglijarea responsabilităţilor faţă de nevoile lor.[3]
b) A se lipi. Ordinea lucrurilor este stabilită de Dumnezeu: este imposibil să te lipeşti până nu s-a produs mai întâi lăsarea. Scopul acestui proces este întemeierea unei noi familii. Verbul a se lipi (în ebraică dabaq) înseamnă apropiere intimă. Pe lângă aspectul fizic, cuvântul se referă şi la loialitate şi afecţiune. În cartea Iosua, dabaq se referă la loialitate faţă de Dumnezeu sau la alianţă cu popoarele canaanite (Iosua 23:8, 12); în cartea Rut la loialitatea ei faţă de Naomi (Rut 1:14); iar în vremea lui David, la credincioşia şi statornicia vitejilor lui Iuda în timpul răzvrătirii lui Şeba (2 Samuel 20:2). Profetul Isaia foloseşte cuvântul în formă substantivală şi se referă la îmbinarea (sudura) metalelor (Isaia 41:7). Sensul cuvântului a lipi subliniază faptul că mariajul presupune dedicare şi loialitate din partea soţului şi a soţiei. Este important însă faptul că Biblia foloseşte şi cuvântul „legământ” (berît) referitor la căsătorie (Maleahi 2:14; Proverbe 2:17). Cuvântul legământ se referă la un tratat încheiat între două persoane (David şi Ionatan, 1 Samuel 18:3) sau la un tratat constituţional încheiat între Dumnezeu şi Israel la Sinai (Exodul 19:20), sau între Cristos şi Biserică (Luca 22:20, 1 Corinteni 15:25). Biblia subliniază faptul că legământul implică un angajament care nu poate fi călcat (Psalmul 89:30-35; Daniel 9:4). În ce priveşte legământul de căsătorie, el se referă la un angajament pe viaţă între un bărbat şi o femeie de a trăi ca soţ şi soţie. Lipirea soţului de soţie implică o relaţie intimă, loială şi pentru toată viaţa.[4]
c) Un singur trup. Al treilea element esenţial în căsătorie este unirea fizică. Acest aspect se referă la relaţia conjugală dintre soţ şi soţie. Expresia „un singur trup” descrie în mod simbolic unirea celor doi (soţ, soţie) în toate aspectele (spiritual, intelectual şi afectiv). Căsătoria după modelul biblic presupune despărţirea biblică de familia parentală, legământul public de căsătorie şi relaţia fizică intimă între soţ şi soţie. Doar simpla relaţie fizică între un bărbat şi o femeie nu înseamnă că s-a realizat o nouă familie, ci, aşa cum precizează Biblia, avem de-a face cu păcatul curviei (1 Corinteni 16).[5]
Familia este lucrarea suverană a lui Dumnezeu prin care, în legământ public încheiat înaintea lui Dumnezeu, a bisericii, a familiilor, a prietenilor şi a autorităţilor de stat rânduite de Dumnezeu, un bărbat şi o femeie se angajează să trăiască împreună ca soţ şi soţie până la moarte.
Biblia foloseşte cuvântul legământ (Maleahi 2:14; Proverbe 2:17) pentru a descrie relaţia de căsătorie. Indisolubilitatea căsătoriei se bazează pe respectarea legământului. Biblia subliniază clar faptul că Dumnezeu cere oamenilor să-şi respecte promisiunile (Numeri 30:2; Eclesiastul 5:4-6; Psalmul 15:4).[6] Dacă aşa stau lucrurile, atunci cum se explică textele biblice care vorbesc despre desfacerea relaţiei de căsătorie? În această lucrare vom analiza textele care vorbesc despre divorţ din Deuteronomul, Maleahi şi evangheliile sinoptice, urmând ca, într-o lucrare viitoare, să studiem şi epistolele apostolului Pavel.
[1] Acest capitol respectă linia argumentaţiei folosite de J. Carl Laney, „No Divorce & No Remarriage” în H. Wayne House, ed. Divorce and Remarriage: Four Christian Views, IVP, Downers Grove, IL:, 1990, pp. 15-54.[2] Carl Laney, „No Divorce”, p. 17.
[3] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 17, 18.
[4] Carl Laney, „No Divorce”, pp. 18, 19.
[5] Carl Laney, „No Divorce”, p. 19.
[6] Carl Laney, „No Divorce”, p. 21.
va urma
Sursa:http://negrutpaul.wordpress.com/2009/02/21/despre-divort-3-2-planul-lui-dumnezeu-pentru-casatorie/
Despre divorţ 2 – Modelul Eclesial
Despre divorţ 2 – Modelul Eclesial
Cu toate că există foarte multe denominaţii creştine, din punctul de vedere al atitudinii Bisericii faţă de viaţa enoriaşilor există două modele de bază: biserici inclusiviste şi biserici exclusiviste.
Bisericile inclusiviste consideră că toţi enoriaşii care aparţin teritorial de parohia respectivă fac parte din biserică, indiferent de modul lor de viaţă. Toţi sunt fii ai bisericii şi biserica trebuie să-i îmbrăţişeze pe toţi cu dragoste şi să-i slujească. Indiferent de modul lor de viaţă, aceşti oameni sunt membri în biserică.
Bisericile exclusiviste consideră că Biserica este adunarea copiilor lui Dumnezeu născuţi din nou, în Cristos prin Duhul Sfânt, şi care trăiesc o viaţă sfântă în armonie cu Sfintele Scripturi. Prin urmare, nu doar declaraţia verbală de credinţă, ci şi modul de viaţă determină apartenenţa sau neapartenenţa la comunitatea eclesială. Disciplina bisericească este menită să menţină standardele de viaţă creştină, atât prin încurajarea membrilor bisericii la sfinţire, cât şi prin excluderea acelora care, prin păcat şi împietrire, nu mai trăiesc în armonie cu Scriptura.
Într-un fel sau altul, fiecare om care este preocupat de învăţătura creştină aparţine uneia sau alteia dintre aceste orientări. Odată stabilită o anumită orientare, aceasta va influenţa modul de abordare a Scripturii şi a practicii eclesiale.
Doresc să precizez de la început că sunt adeptul unei teologii de sus, al unei hermeneutici care porneşte de la textele clare şi al unei eclesiologii exclusiviste. Din această perspectivă este abordată şi tema acestui articol.
Pastor Paul Negruţ
va urma
Sursa: http://negrutpaul.wordpress.com/2009/02/20/despre-divort-2/
Mai e Putin blogul lui “DUŢU" 